Notice: Undefined variable: field_display944 in /data/httpd/htdocs/aikidojournal/eu/templates/39.php on line 27

Notice: Undefined variable: field_display944 in /data/httpd/htdocs/aikidojournal/eu/templates/39.php on line 27

Interview cu Cristian Laiber / Piteşti despre Maroto-ha Takeda-Ryu Aiki Ju Jutsu

Pentru început ar fi de folos o scurtă explicaţie despre stilul acesta având în vedere că nu este Aikido aşa cum este cunoscut de cei mai mulţi cititori ai revistei. Deci, cum s-a dezvoltat stilul acesta?...

Stilul este condus în Japonia de Soke Nakamura şi iniţial a fost un stil foarte închis populaţiei. În general când se vorbeşte de şcoala Takeda toată lumea se gândeşte la Sokaku Takeda şi urmaşii lui. Dar cea ce se ştie mai puţin este că undeva la sfârşitul secolului al XVI-lea după ce celebrul general Takeda Shingen a murit clanul Takeda s-a destrămat. Între urmaşii lui au apărut probleme interne - în familie şi atunci clanul s-a spart în două. O parte a plecat şi a format cu acelaşi nume Takeda şcoala Daito-Ryu. Cealaltă parte şi-a păstrat denumire Takeda-ryu şi spre deosebire cu daito-ryu a păstrat toată tradiţia militară japoneză a familiei Takeda. Adică - tot ce era pe câmpul de luptă. Cum ar fi Iai-Do, specificul şcolii Takeda-Ryu, Kenjutsu, partea când deja se scoate sabia din teacă, Jo-Do şi Bu-Jutsu - acestea sunt nişte discipline anexe pentru că un samurai nu se ducea niciodată la război cu un baston - se ducea cu o lance iar dacă lancea se rupea omul învăţa se folosească şi restul. Şi Yari s-a folosit în Takeda-Ryu. Ju-Kenpo este o disciplină deasemena specifică şcolii Takeda în care se lucrează foarte mult pe Sabaki. Este un fel de Ju-Jutsu bazat pe Artemi - sunt atacate punctele vitale ale adversarului ţinând cont de faptul că el era îmbrăcat în armură şi specula punctele slabe armurii samurailor - atac la picioare, în nici un caz tehnici foarte sus la cap care sunt dificil de executat. Şi chiar Shuriken-Jutsu - aruncat de lame zburătoare cre în şcoala Takeda sunt o anexă a practicii de Iai-Do. În momentul în care te pregăteşti pe partea de Iai, lama ascuţită putea fi aruncată către adversar. Iar Kata de Iai-Do avansată a şcolii Takeda include aruncatul unor Shuriken în Makioara după care practicantul taie Makioara. Makioara este un set de Tatami, care se taie. Apoi se practică Tameshi-Giri.

Vorbim despre timpul în care a fost creat stilul sau despre modul de a-l practica astăzi?

Exact cum se practică şi astăzi. Ceea ce este esenţial pentru Takeda este principiul Aiki - care sigur a fost păstrat şi de Daito-Ryu. Doar că în Daito-Ryu s-a axat tot sistemul marţial mai pe luptă în interiorul clădirilor - mai puţină armură, mai puţine arme - motivul pentru care se fac foarte multe tehnici în suwari-waza. Iar pe acelaşi Aiki - îl găsim în partea de luptă cu mână goală a şcolii adică Ju-Kenpo - prima etapă, Aiki-Ju-Jitsu - a două etapă, Aiki-Jutsu - a treia - forma cea mai avansată - folosirea Ki-ului - cea ce a predat O-Sensei Morihey Ueshiba predând Aikido. Şcoala a devenit cunoscută prin Sensei Maroto care a călătorit în Japonia - dânsul era Shihan în Hakko-Ryu - Hakko Ryu Ju Jutsu este o şcoala derivată tot din Daito-Ryu - mai mult bazată pe aspecte medicale. Meridiane, respiraţie, puţin marţială, foarte puţin. Sensei Maroto a dorit ceva marţial dar legat de principii Aiki şi întămplător a descoperit într-o librărie o carte numkită Takeda-Ryu-Aikido. Şi aşa a descoperit Takeda-Ryu Aiki-Jutsu de fapt, pentru că autorul cărţii era Soke-ul şcolii Takeda Ryu Japonia. Ei au încercat în Japonia să promoveze cu denumirea de Aikido pentru că este mai modernă, dar tehnica este Aiki-Jutsu. Şi aşa a început din nou Sensei Maroto să înveţe şcoala de la zero. Zece ani a fost lăssat fără nici un grad. După zece ani, în 1990 Sensei Maroto a primit aprobarea de a preda şcoala în afară Japoniei şi a primit titlul de Joden Shihan cu nivelul de 6 dani în Aiki-Jutsu, 5 dani Iai-Do, 5 dani Jo-Do. Iar noi, cei din România, l-am contactat în 1993 şi atunci am început şi noi să practicăm şcoala aceasta. Ne-a ajutat foarte mult, a ţinut permanent cont de dificultăţile financiare ale unei ţări din Europa de Est şi permanent prin Federaţia dânsului - ESTAM - European Sobukai Takeda Ryu - a susţinut activitatea din România până când noi am reuşit să ne organizăm mai bine. Timp de câţiva ani federaţia lui a plătit şi biletul de avion şi toate cele legate de stagii aici doar ca noi să ne putem dezvolta. Din pücate nu toţi au putut să aprecieze efortul făcut, dar mă bucur că în final au rămas oameni serioşi, fascinaţi de arte marţiale care au aprecviat efortul făcut de dânsul şi şi-au asumat responsabilităţi. Şi iată, că în 2005 România a găzduit al doile Taikai internaţional după primmul care a fost în Belgia care s-a bucurat de o participare largă de peste 14 ţări. Un efort deosebit... Credem, că în felul acesta putem să sprijinim mai mult dezvoltarea asociaţiei iar eu personal mă bucur că exact la fel cum am fost noi ajutaţi pe vremuri 1990, acum putem să-i ajutăm pe cei care sunt la început – cum ar fi cei din Budapesta, Grecia, Turcia pe care noi îi ajutăm cu stagii, seminarii de pregătire. Aceasta este pe scurt istoria.

Cum aţi început dvs. Cu arte marţiale? Aţi practicat de la început stilul acesta sau mai întăi altceva? Cum a fost primul contact al dvs. Cu lucruri asiatice?

Normal, la început a fost pasiunea pentru ceva exotic, chiar interzis, pentru că artele marţiale erau interzzise în România. Existau cluburi de diverse arte marţiale, mai ales Karate care practicau ilegal sub denumirea de dansuri, tot feluri de promovarea de cultura asiatică şi exista chiar o înţelegere tacită din partea poliţiei secrete. Adică, se ştia că aceste lucruri existau. Şi ei făceau antrenamente la academie de poliţie, dar era interzisă promovarea sub orice aspect. Eu am început cu Karate în 1986 – sigur ilegal – 1989 a fost revoluţia şi s-a putut începe practica legală. Am avut marele avantaj că am găsit nişte copiii după cărţi franţuzeşti – Roland Habersetzer scria despre diferenţă între tradiţional şi sport, vechile reviste ”Ronin” de exemplu din Franţă şi am început să mă orientez către ceva tradiţional. Aşa am înceeput să practic paralel Karate Goju-Ryu şi Ju Jitsu (IMAF). Mai târziu am realizat că nu era chiar ceva foarte tradiţional – nu exista apartanenţa la un Ryu şi graţie unor reviste franţuzeşti l-am descoperit pe Sensei Maroto, l-am contactat 1993 şi cu ajutorul altor instructori cu o experienţă mult mai mare – eu am fost atunci tânăr... am reuşit să organizăm primele stagii. La Karate am renunţat între timp peentru că pe de o parte am ajuns la sursa chineză şi practic şi arte interne chinezeşti cum art fi Tai-Chi şi Qi-Gong iraa din punctul meu de vedere Karate-ul este o formă simplificată şi un pic forţată de artele marţiale chinezeşti. Forţată de împrejurări. În Okinawa toţi erau sub ocupaţie şi erau obligaţi să fie foarte eficienţi. Din cauza aceasta – întradevăr, eficienţă are de câştigat, dar sănătatea a persoaanei are de pierdut. Era ceva pentru un timpo scurt. Formele chinezeşti de exemplu şi chiar Okinawa-Te vechi păstrează extracte din substanţe cu care practicantul se da pe mâini ca să nu-şi distrugă terminaţii nervoase. Partea tradiţională este ceea ce m-a atras la Takeda-Ryu – este o şcoală completă. De la tehnici de arme, de la tehnici de mână goală... Bujutsu-Ido de exemplu este partea medicală a şcolii Takeda.

Câţi ani aţi avut acum treisprezece ani când aţi luat legătură cu Sensei Maroto?

1993.... eu sunt născut în 1974... aveam un club de foarte puţin timp, de un an.

Unde aţi practicat între timp? Până când aţi avut un dojo?

Până atunci am făcut drumuri la un instructor din Bucureşti care preda Hakko-Ryu şi care a primit autorizaţia să predea şi Takeda-Ryu în urma acelui stagiu din 1993 – în sala mea nu am predat Takeda Ryu. Am fost autorizat să predau Jiu-Jitsu şi Karate. Pentru Jiu-Jitsu am mers la Bucureşti la sensei Gurski iar pentru Karate la Târgovişte la sensei Mageriu care avea 6 dani în Goju-Ryu Karate. La fel dânşii au fost invitaţi şi la Piteşti. În felul acesta am putut să deschidem un dojo.

Cât de mulţumit sunteţi de dezcvoltarea dojo-ului dvs.? Aceea este satisfăcătoare?

Este satisfăcătoare din punctul de vedere al faptului că în dojo sunt oameni de calitate. Nu cred că foarte multă lumea va veni într-un dojo tradiţional pentru că este o chestie de motivaţie. Poate unii vor doar autoapărare sau doar sport în timpo ce într-un dojo tradiţional se învaţă un mod de viaţă, disciplină interioară. Şi etse bine, că fiecare poate să-şi aleagă drumul până la urmă. În consecinţă nu suntem mulţi, dar sunt oameni de calitate şi ne putem baza unii pe alţii. Suntem aproximativ opt dojjo-uri în România. Eu de exepmlu am Piteşti şi Bucureşti. Şi alţii la fel au grupuri în Constanţa, în Moldovă...

Sunteţi de părere că oameni în general mai puţin caută ceva tradiţional şi mai mult sport?

Nu neapărat. Crted, ca există o mare explozie pe partea de sport şi eventual de violenţă, pe partea de K1 şi de Full Contact, dar cu siguranţă oamenii care ajung la o anumită maturitate încrep să-şi caută echilibrul în viaţă iar artele marţiale le pot oferi un asemenea avantaj, ca şi o mentalitate de învingător – de a gândi pozitiv, o strategie pe care o poţi folosi atât în dojo împotrivă unui partener cât şi în viaţă de zi cu zi ca să-ţi rezolvi problemele într-o manieră cu care nu faci altuia rău – Aiki! Ceeva fundamental pentru Takeda-Ryu ca o şcoală vechie era faptiul că adversarul nu trebuia învins şi nu trebuia să-i aplici o tehnică unui adversar – trebuia ca adversarul să nu poată să aplice o tehnică pe mine. Asta înseamnă control şi a neutraliza – nu a distruge. Şi cred, că controlul acesta este esenţial.

Cum vedeţi sici diferenţe cu Aikido?

Este greu de spus pentru că nu practic Aikido – o dată. În schimb, istoric vorbind, tehnicile de Aikido au fost special adaptate pentru a fi deschise publicului larg. Iar în Takeda Ryu sunt tehnicile militare, care întâmplător pot fi folosite şi de publicul larg pentru autoapărare. Este nevoie de o mai multă împlicare pentru o şcoală tradiţională pentru a înţelege nişte tehnici care vin de 44 de generaţii, cum este în cazul familiei Takeda. Aikido a rezultat din simplificarea tehnicii de Aikijutsu şi este un lucru foarte bun pentru autoapărare, dar depinde de mentalitatea cu care practici. Am prieteni foarte buni care practică Aikido, nu-i interesează eficacitatea în Aikido şi nici nu o au. Nu sunt interesaţi de aspectul marţial – dar sunt satisfăcuţi interior de idea de Aiki, de filosofia. Au o stare interioară de harmonie care în final probabil evită acte de agresiune asupra lor, în timp ce Takeda-ryu ca o şcoală militară a fost desemnată pentru a lupta cu un alt expert în arte marţiale. Nu era vorbă de autoapărare pur întâmplătoare pe stradă. Spiritul marţial este foarte puternic şi oricând poţi gândi că ai putea să mori din cauză unei tehnici pe care nu o faci bine. Acesta este modul în care a evoluat şcoala. În momentul în care cineva greşea o tehnică pe câmpul de luptă, dacă apoi mai trăia, o transmita mult mai bine, perfecţionat. Este o şcoală caare permanent a avut contact cu realitatea marţială – spre deosebire cu şcolimoderne, care niciodată nu au fost testate într-un război. Cred că şi Aikijutsu şi Aikido sunt şcoli foarte utile, dar trebuie să ştii exact ce anume vrei. Iar Aikido este o şcoală modernă – este un gendai-Budo, un Budo modern, dar cu un mod de predare tradiţional. Şi acesta cred că este un lucru foarte bun.

Lucraţi şi cu copii?

Avem chiar un dojo specializat lângă Piteşti unde sunt doar copii. Dar şi în dojo-urile noastre sunt copii. Sigur că abordarea pentru ei este un pic mai relaxată şi cere mult mai multă atenţie pentru că tehnicile şcolii sunt periculoase. Dar este foarte bine, pentru că modul tradiţional de progres al şcolii, ca în orice şcoală tradiţională – are kihon şi henka. Kihon înseamnă formă de bază, ca nu este absolut de loc schimbată – este ca un ABC-dar după care vine henka. Henka înseamnă ficaţie. Cu litere aceluiaşi ABC-dar poţi să fii un mare poet dar şi poţi să spui o propoziţie cu două cuvinte.